Date geografice
Spre deosebire de Giarmata, în trecut populata masiv de germani, Cerneteazul a ramas un sat românesc în care celelalte minoritati nu au atins o pondere prea mare sub stapânirea austro-ungara.
Comuna Ghiroda este aşezată în câmpia Timişului, practic în lunca inundabilă a râului Beghei (canalul Bega de mai târziu). Comuna de astăzi este alcătuită din două sate: Ghiroda – centrul comunal şi Giarmata-Vii, satul aparţinător comunei.
Faţă de principalul centru administrativ al judeţului – Timişoara, comuna Ghiroda se află în nord-estul acestuia, pe coordonatele geografice de 45°45′ latitudine nordică şi 21°19′ longitudine estică.
Vecinii comunei sunt: la nord satul Giarmata-Vii şi comuna Giarmata, la est – comuna Remetea cu satele Ianova şi Bucovăţ (spre sud-est), la sud – comuna Moşnita cu satul Moşniţa Veche şi pădurea Bistra, iar la vest – municipiul Timişoara prin cartierele : Ghiroda – Nouă, Fabric şi Pădurea Verde.
Faţă de Timişoara, din punct de vedere geografic comuna se află la mică distanţă; astfel pe şoseaua naţională Timişoara-Bucureşti la aproximativ 5 km ,dar apropierea este şi mai mare ţinând cont că marginea comunei spre vest se confundă cu marginea Timişoarei, pe actualele străzi Dunărea şi Aleea Ghirodei. Prin nordul comunei Ghiroda trece şi calea ferată Timişoara-Bucureşti la aproximativ 300 metri, unde nu demult exista şi un canton feroviar. Suprafaţa vetrei satului depăşeşte 80 hectare.
La hotarul de sud, trece canalul Bega. Suprafaţa comunei depăşeşte 35 kmp. Spre sud drumul de legătură cu Timişoara, actual asfaltat se numea „alee” şi lângă el era un braţ al Begheiului, „şanţul cel mic”. Legătura cu satul Giarmata-Vii se face pe drumul ce merge spre Aeroportul Timişoara; drumul merge spre nord-est şi imediat ce depăşeşte calea ferată, se bifurcă: la stânga Giarmata-Vii iar la dreapta spre Aeroportul Timişoara şi satul Ianova. Intre drumurile principale există drumuri de pământ numite „obraţe”.
Geografic: Populatia întregii comune, din 1966 pânã în anul 1997, este redata in tabelul urmator:
Graficul Demografic
În anul anul 1997, din cei 5284 locuitori, 3824 erau în Ghiroda (1850 bãrbati si 1974 femei). Pentru anul 2010 se prognozeazã un numãr de 5.500 locuitori numai pentru satul Ghiroda !
Recensãmântul populatiei si al locuintelor a avut loc între 18-27 martie 2002 si au fost folositi 15 recenzori (12 în Ghiroda si 3 în Giarmata Vii) si 3 recenzori sefi, 2 din Ghiroda (directorul scolii si secretarul ei) si unul din Giarmata Vii. Centralizarea numeroaselor date s-a finalizat de abia in 12 aprilie 2002 la Directia de Statisticã Timisoara.
Populatia totalã a comunei a fost de 4909 persoane, din care 3499 persoane la Ghiroda si 1414 persoane la Giarmata Vii. Clãdirile din comunã conform acestui recensãmânt au fost în numar de 1559, din care: 1118 la Ghiroda si 441 la Giarmata Vii.
Numãrul gospodãriilor a fost de 1445 si s-au înregistrat aproape 100 clãdiri nelocuite. S-au înregistrat 1018 clãdiri cu instalatii de apa potabilã în interior si 855 clãdiri cu baie.
Graficul Etnico-Lingvistic
În privința religiei situația este următoarea:
Teritoriul comunei Ghiroda se caracterizează printr-un climat cu precipitaţii medii anuale de 631mm/mp şi temperatura medie anuală +10,9°C. Media temperaturilor în lunile de vară a fost de +20,6°C iar în lunile de iarnă de 0,2°C. Temperatura maximă înregistrată a fost de +40°C (în data de 16 august 1952) iar minima absolută a fost de -29°C (în data de 13 februarie 1935).
Numărul zilelor cu temperatura medie de peste +25°C (zile de vară tropicale) a fost de 100 zile, iar a zilelor tropicale cu temperaturi de peste +30°C a fost de 40 de zile.
Numărul zilelor cu brumă a fost, în medie, de 47,6 zile/an din care: 3,2 zile, în medie, în luna Aprilie, 4,4 zile în luna Octombrie, iar restul zilelor cu brumă a fost în perioada lunilor Octombrie – Aprilie.
Primul îngheţ de toamnă apare, în medie la data de 4 octombrie, iar ultimul în data de 21 noiembrie. Primul îngheţ de primăvară apare în medie la data de 23 martie, iar ultimul la data de 19 mai. Media ultimului îngheţ de primăvară este considerată data de 15 aprilie. Numărul zilelor cu temperaturi sub 0°C a fost de 91 zile. Numărul zilelor cu precipitaţii a înregistrat valori medii anuale de 105,9 zile. Ploile torenţiale înregistrate au fost deosebite, astfel la data de 14 iulie 1955 au fost 70,4 mm în 503 minute şi cu o intensitate de 0,14 mm precipitaţii pe minut.
Precipitaţii maxime în 24 de ore au fost de 100 mm/mp, în luna Aprilie 1915. Cantitatea de precipitaţii în perioada dintre 1 martie-31 octombrie, a fost de 453 mm , în medie. Grosimea medie a stratului de zăpadă a fost de 36,7 mm/an.Media anuală a umidităţii relative a fost de 74%. Cea mai scăzută medie a umidităţii relative este de 62% în luna iulie, iar cea mai ridicată de 88% în luna decembrie.
Indicele de ariditate „De martonne” a fst de 30,2 iar lunile cu deficit de umiditate sunt: iulie (cu 22,7 mm), august (cu 20,4 mm) şi septembrie (cu 21,0 mm). Toate aceste trei luni se află sub limita de uscăciune.
Regimul eolian se caracterizează prin frecvenţa mai mare a vânturilor din sectorul Nordic, cu 16,9% şi din sectorul de Est, cu 15%, iar zilele calme reprezintă 20,9%. Viteza cea mai mare a vântului, înregistrată, a fost de 3,8m/secundă, din sectorul sudic şi de 3,4m/secundă din Nord.
Ca o concluzie a climei existente, se pot cultiva pe terenurile aparţinând comunei, majoritatea plantelor de cultură, fără a fi necesare irigaţiile. Brumele târzii de primăvară dăunează culturilor de legume, de aceea sunt necesare măsuri de protecţie sau cultivarea lor în sere. Irigaţiile sunt necesare doar pentru cultura legumelor sau a unor culturi intensive, în rest, cantitatea de precipitaţii satisface necesarul de apă din sol.
Geomorfologic , teritoriul comunei Ghiroda face parte din marea Câmpie de Vest (Câmpia Tisei). Partea de nord a teritoriului comunei este situată în zona cîmpiei subcolinare a Vingăi iar partea sudică în lunca propriu-zisă a râului Beghei (Bega). Partea mai nordică este un pinten, îndreptat spre sud, spre lunca Begăi.
Lunca reprezintă albia majoră a rîului Bega, care înainte de îndiguire şi regularizarea debitului era inundabilă.
Altitudinea câmpiei este cuprinsă între 90-97 metri iar a luncii variază între 90-91 metri, media generală fiind de 93-94 km. uşor înclinată de la nordul comunei spre sud şi de la est spre sud-vest. Trecerea de la câmpie spre luncă se face în partea estică, printr-o frunte de terasă de mică înălţime şi mai puţin observabilă cu o pantă ştearsă. Delimitarea, în acest caz, este posibilă doar pe alocuri, numai după stratele litologice.
Câmpia prezintă un relief plan cu foarte slabe denivelări sub formă de microdepresiuni largi. În nordul comunei, câmpia este brăzdată de câteva văi mici şi înguste cu mici porţiuni plane între ele (Valea Izvorului). Lunca prezintă un relief cu mici diferente de altitudine şi numeroase meandre parazite, mai ales pe partea stângă a râului Bega (în limbajul localnicilor: Balta întâia, Balta a doua).
Trecutul geologic al câmpiei de pe raza comunei noastre este cel al întregii depresiuni panonice rezultată în urma mişcărilor pe verticală şi a celor orogenice, urmate de o serie de colmatări şi depuneri de depozite marno-argiloase şi nisipuri.
Peste depozitele sedimentare şi lacustre depuse până la începutul cuaternarului, au avut loc noi depuneri aluviale, fluviatile şi loessoide, care au generat actuala câmpie. Ultimele depuneri aparţin cuaternarului superior.
Lunca de pe teritoriul comunei este caracterizată prin depuneri de nisipuri şi mâluri. Roca mamă, care a generat actualele tipuri de soluri este reprezentată de lututri argiloase roşiatice şi gălbui, în zona înaltă a câmpiei şi de nisipuri sau mâluri, în zona de luncă. terenurile, mlaştinoase şi neproductive au fost denumite: Râtul Căricat (rotund), Râtul Stanciului, Păscătoarea, Cotul Barbului, Râtul Icoanei şi Boz. Astăzi se mai vorbeşte doar despre două dintre ele: Cotul Barbului şi Boz. La hotarul de sud, dincolo de râul Bega, există o zonă cu sol nisipos, numită Pustă sau Borck (Borci sau Boarcă).
Teritoriul comunei Ghiroda se află în bazinul hidrografic al râului Bega, cursul acestuia desfăşurându-se în partea de sud a comunei, fiind o apă cu un debit regularizat, deci cu mici oscilaţii de nivel. Lunca Begăi are meandre şi belciuge cu apă stătătoare.
Câmpia dinspre Nord are câteva microvăi înguste, ce converg spre luncă şi ajung până lângă Bega. Tot aici observăm şi mici depresiuni înmlăştinite, cu apă freatică la mică adâncime (1 metru sau chiar mai puţin). Apa freatică este, în general, la adâncime mică, astfel în câmpie ea se află la 1-2 m, în micile depresiuni la 0,5-1m, iar în meandrele părăsite la sub 0,5 m adâncime. Acolo unde drenajul apelor este defectuos, se observă frecvent fenomenul de băltire, de aceea s-au efectuat o serie de canale care împânzesc toată câmpia.
Principalul colector de ape este râul Beghei (Bega), care îşi are izvoarele în munţii Poiana Ruscă, trece prin sudul Ghirodei şi intră în Timişoara, vărsându-se în Tisa, pe teritoriul ţării vecine, Iugoslavia, în dreptul localităţii Titel; lungimea totală este de 330 km. Denumirea râului apare pentru prima oară în „Cronica lui Anonymus”, la capitolul 44, unde se vorbeşte despre trimişii lui Arpad în „părţile de la Beguey”. Teritoriile se întindeau „de la Mureş până la fluviul Timiş”. Pentru acel timp, zona Begheiului se referea numai la teritoriile aflate în sud-vestul actualului judeţ Timiş.
Harta lui Iohaness Sambucus din atlasul lui Ortelius (1579) arată că în lacul de la Becicherec (Zrenjanin) se varsă un râu cu numele de Begh. Denumirea de Bega apare odată cu primele lucrări hidrotehnice de la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când se lucrează la Timişul Mic, ce înconjura cetatea Timişoarei.
Cursul de apă se numea Timişel (de la izvoare până la Timişoara), Timişul Mic(între Timişoara şi Cenei) şi Temesici sau Temesat ( de la Cenei la Iaşa Tomici, în Serbia). În anul 1720, albiile celor două râuri: Timişul şi Timişul Mic au fost separate, cel de-al doilea primind numele de Bega (canalul Bega). Separarea Timişului de Bega, era clară în Evul Mediu, fapt confirmat de „Conscripţia dijmelor papale de la anii 1332-1337”, prin nominalizarea satelor (acum apare şi denumirea satului Ghirda – actuala Ghiroda). Sub conducerea inginerului franco-belgian A. la Casso, în 1720 se reamenajează fortificaţiile oraşului Timişoara cu care ocazie albia principală a Timişului rămâne definitiv la sud de oraş; albia râului rămasă lângă fortificaţiile oraşului este denumită definitiv Bega.
În anii 1727-1728 se sapă primele porţiuni de canal pentru desecarea terenurilor în scopul înfiinţării suburbiei Fabric. Tot în anul 1727 au fost distruse toate morile de apă între Timişoara şi Recaş, pentru a evita colmatarea Begheiului.
În anul 1728 se înceepe construcţia unui canal de 4 km lungime în amonte de suburbia Fabric, deci pe teritoriul actualului sat.
În anul 1729, pe lângă cei 1000 (o mie) de ţărani români şi sârbi din Fabric, au lucrat şi ţărani din Ghiroda, muncă pentru care sunt plătiţi cu câţiva creiţari pe zi. În anul 1732 la marginea teritoriului Ghirodei, spre Timişoara, se construieşte o instalaţie de pompare cu conducte duble din trunchiuri de pin, pentru a fi distribuită la cele 6 cişmele din oraş.
Între anii 1906-1909 a fost construit nodul hidrotehnic din estul oraşului Timişoara (aşa -zisa turbină), în vederea regularizării canalului Bega, asigurarea apei pentru centrala electrică din centru şi fabrica de bere ca şi o cădere minimă de 2,7 – 3 m, pentru producerea energiei electrice (300 Mw/h/an).
Mai recent, în vara anului 1997 se repara şi moderniza centrala hidroelectrică. Conform informaţiilor (apărute şi în ziarele locale), se va începe construirea unei noi centrale hidroelectrice echipată cu turbine aduse din Suedia, asigurându-se alimentarea cu apă a Timişoarei şi se va furniza aproape 13.000 Mw/h/an.
Vegetaţia este de tip silvostepă cu rare pâlcuri de pădure (pădurea Verde şi pădurea Bistra). Caracteristic zonei este vegetaţia ierboasă mezoxerofilă, la câmpia din nord şi vegetaţia hidrofilă în alternanţă cu grupări mezofile, în luncă. Speciile lemnoase din pâlcurile de pădure sunt: Stejarul (Stejarul ľ Quercus pubescens şi Quercus pedunculiflora), Cerul (Quercus cerris) şi mai ales gârnita (Quercus frainetto). Pe lângă acestea se mai găsesc: Frasinul (Fraxinus excelsior), cornul, ulmul şi sporadic fagul. În zona de luncă se întâlnesc specii lemnoase de esenţă moale, cum ar fi: Salcia (Salix fragilis şi Salix alba), Plopul (Populus alba, Populus nigra) şi Alunul (Alunus glutinosa). Vegetaţia ierboasă, în câmpie, este formată din: Selaria glauca, Selaria Viridis, Cynodon dactylo combinate cu Festuca pseudovina, Festuca sulcata şi Lolium perene. În micile depresiuni se pot întâlni specii higrofile: pipirig (Corex pilosa), Alopecurus pratensis, Plantago major şi plantago media. Vegetaţia ierboasă din luncă este dominată de Alopecurus pratensis, Festuca sulcata, Corex vulpina, Juncus sp., Potentila rectans şi Trifolium hibridum. Micile porţiuni cu soloneţuri şi salinizări, au şi specii halofile: Puccinelia distans şi Plantago schwartzenbergian. Depresiunile cu slabă salinizare au şi Trifolium fragiferum.
Datorită activităţilor umane tot mai intense şi a condiţiilor ecologice destul de pecare, fauna este reprezentată de vertebrate rozătoare: Hârciogul (Cricetus sp.), Iepurele de câmp (Iepus europaeus), căţelul pământului (Spalex hungaricus), popândăul (Citelus citelus) iar în ape: Vidra (Lutra lutra), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Sander lucioperca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), somnul (Silurus glanis), ştiuca (Esox lucius), crapul, cu varietăţile sale (oglindă şi golaş ľ Cyprinus carpio), carasul sau caracuda (Carassius carassius), plătica (Abramis brama), ţiparul (Misgurnus fossilis) şi altele. În ape şi de-a lungul apelor apar: tritonul (Triturus vulgaris), salamandra (Salamandra salamandra) şi numeroase broaşte (Rana sp.). Din ce în ce mai rar se întâlneşte şarpele de casă (Natrix natrix) şi şarpele de apă (Natrix tesselata).
Pe câmp se întâlnesc numeroase şopârle (Lacerta viridis), potârnichi (Perdix perdix), prepeliţa sau pitpalacul (Coturnix sp.). Dintre păsările răpitoare se întâlnesc, mai des sau mai rar, uliul găinilor (Accipiter gentilis), uliul păsărar (Accipiter nisus) sau migratori ca: şoimul (Falco peregrinus), şoimul rândunelelor (Falco subbutec) şi vânturelul roşu (Falco tinnunculus).
O altă categorie de păsări, aflate în zona de lângă cele două pâlcuri de pădure, apar: şorecarul (Buteo buteo), huhurezul (Strix), buha sau bufniţa (Bubo bubo) şi cucuveaua (Athene noctua), fazanul (Phaseanus colchicus), barza (Ciconia Nigra), cuibărind încă pe câteva case.
Numeroase sunt rândunelele, mai ales lastunul (Apus apus), ca oaspete de vară, cuibărind sub streşinile caselor; cea mai răspândită pasăre este vrabia (Paser domesticus).
Dintre mamifere se întâlnesc, mai ales, vulpea (Canis Vulpes), viezurele (Meles meles), dihorul (Putorius), mistreţul (Sus acrofa), şobolanul de apă (Arvicola terrestris), grupuri de căprioare (Capreolus capreolus), arici (Erinaceus europaeus), cârtiţa (Talpa europaea) şi din păcate, numeroşi şoareci (Mus musculus).
Pentru prima dată în istoria ştiută a satului nostru, în iarna anului 1998-1999, au poposit pe malul râului Bega, lângă podul de lemn, într-o mică porţiune de apă limpede, neîngheţată, cinci lebede. Ele au fost timp de doua săptămâni, bucuria copiilor întregului sat. Lebedele s-au întors în iarna următoare(1999-2000), dar de data aceasta au fost doar trei. După o săptămână au plecat fiind aşteptate şi în iarna următoare, dar aceasta fiind deosebit de blândă, cu puţină zăpadă şi doar câteva zile friguroase, lebedele mult aşteptate nu au mai apărut.
Păcat, erau aşa de frumoase, au infrumuseţat locul şi au adus uimire şi multă bucurie în sufletele oamenilor şi mai ales ale copiilor. Pentru oameni ca şi pentru mine aceasta a fost ca un miracolprevestitor de lucruri bune; le mai aşteptăm şi astăzi, poate vor mai veni să ne aducă o rază de frumuseţe şi de lumină.
Solurile dominante în câmpia înaltă sunt cernoziomurile medii levigate cu slabe degradări a texturii lor. În luncă sunt soluri aluviale, de la mediu humifere până la cele puternic humifere cu procese de gleizare.
Solurile din teritoriul comunei Ghiroda s-au format în două unităţi geomorfologice diferite (sudul câmpiei înalte a Vingăi şi lunca Begăi). În câmpia înaltă, solurile au evoluat pe un relief plan, uşor înclinat, cu mici forme depresionare; totul pe un material luto-argilos cu apă freatică la mică adâncime, la 3-5 m sau chiar 2-3m, cu precipitaţii anuale de peste 600 mm/an (31mm/an) şi cu o temperatură medie anuală de +10,9°C, toate acestea sub o vegetaţie de silvostepă, rezultată în urma tăierii unor pâlcuri de pădure, acum 70-80 ani. Aceste condiţii specifice au dus la alterarea solului cu reale procese de acumulare a bazelor în argilă şi procese de levigare. Datorită microreliefului şi a adâncimii mici a apelor freatice, solul reprezentativ este cernoziomul levigat cu o textură slab degradată, pe depozite gălbui sau roşcate luto-argiloase.
În micile depresiuni la nordul căii ferate, unde apa freatică este la aproximativ 4m adâncime, solul este uşor pseudogleizat, iar în cele în care apa freatică este la sub 3m adâncime, solurile sunt de tip lăcovişte. Acolo unde apa stagnează mai mult timp, se pot observa şi slabe procese de podzolire.
În măsura în care ne deplasăm spre sud, câmpia coboară spre lunca Begheiului, unde pânza de apă freatică este la mică adâncime – uneori la 2m-3m – au loc procese intense de acumulare a humusului saturat cu acizi humici şi calciu iar în final, se formează lăcoviştile sau chiar mici porţiuni cu soluri salinizate şi soloneţuri.
Actuala zonă îndiguită şi canalizată a râului Bega, era puternic inundată datorită reliefului slab înclinat, de aceea soluri s-au format pe formaţiuni tinere de nisipuri şi mâluri şi au devenit soluri aluviale mediu sau profund humifere, în trecere spre solurile aluvial cernoziomice. În aceste locuri se întâlnesc frecvent procese de gleizare.
Văile şi meandrele părăsite, cu apă freatică la foarte mică adâncime (1m sau chiar mai puţin) sunt actual înmlăştinite. Soloneţurile sunt aici, superficiale, iar lăcoviştile sunt puternic solonetizate, gleizarea este profundă (cca 60-65 ha) şi sunt şi soluri aluviale gleice de mlaştină (cca 130 ha).